Localitatea Ghioroc este așezată în Podgoria Aradului, la poalele Dealului Caprei, pe canalul Matca, la 22 km de Arad. Comuna care are în componența sa și satele Miniș și Cuvin.
Ghiorocul de azi este renumit pentru viile sale și pentru lacurile rezultate din excavații. Dintre acestea, Lacul Ghioroc, cu o suprafață de 10 ha, a fost amenajat cu plaje și terase pentru turiști. În oferta turistică locală se înscriu și cele două muzee: Muzeul Viei și Vinului, subordonat Complexului Muzeal Arad, și Muzeul Tramvaiului Ghioroc, amenajat în incinta vechii remize.
La o reconstituire minimală a istoriei comunei, trebuie să spunem că prima mențiune documentară a Ghiorocului , în forma Gyaru, datează din anul 1080, adică din perioada arpadiană. Satul medieval de mai târziu, din care n-a rămas decât urmele unei biserici de piatră, s-a aflat sus pe deal, cum se urcă pe Valea Domnească. Nu știm ce s-a întâmplat cu vechea așezare, cert este însă că la sfârșitul secolului al XVII-lea, la eliberarea teritoriului de către austrieci, Ghiorocul figura pe lista pustelor, ca nelocuit. În anul 1736 pusta a fost dăruită de rege nobilului german Sigismund Edelspacher (1681-1739), care a fost naturalizat cu titlul „de Ghioroc”. Familia Edelspacher a trăit vreme de două generații în Ghioroc în castelul domenial, situat peste drum de biserica romano-catolică. Ulterior, domeniul a intrat în proprietatea baronului Forray András de la care a fost moștenit de fiica Julia, căsătorită cu contele Nádasdy Lipót.
Revenind la Sigismund Edelspacher, acesta, pentru a avea mână de lucru, a colonizat, încă în anul dobândirii satului, maghiari și câteva familii de germani de religie romano-catolică, din județele învecinate Csanád și Békés dar și maghiari reformați din Transilvania. Ca urmare a dezvoltării localității, în anul 1743 aici activau doi rotari, trei pantofari și un blănar, iar peste trei ani satul primește aprobare să organizeze piețe. Tot lui Sigismund Edelspacher i se datorează înființarea parohiei romano-catolice încă în anul 1736. Inițial serviciul religios s-a ținut într-o capelă însă în anul 1781 Elisabeta Kacsamag, văduva lui Mathias Edelspacher (ultimul copil al lui Sigismund) a construit actuala biserică. Toți copiii familiei au fost botezați aici iar o parte din membrii au fost înmormântați în biserică, în cripte. Legat de biserică, a rămas până azi credința că odinioară ea a fost legată printr-un tunel de castelul domenial.
Cât privește afacerile familiei Edelspacher, se știe că în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea aceasta producea mari cantități de vin pe care le comercializa în Polonia.
Localitatea a primit, în anul 1803, titlul de oraș de câmpie iar în 1819 a fost înființată bresla mixtă catolică. Ocupația principală a locuitorilor a fost însă viticultura.
Bunăstarea face ca în centrul localității a apărut un mic nucleu urban (în care se găseau sediile instituțiilor vremii), din care câteva construcții se mai păstrează și astăzi. Veacul al XIX-lea se încheie cu venirea, în anul 1884, a 126 de familii de secui (ceangăi) din Bucovina, din satul Istensegits. Ei au fost așezați de autoritățile comunale la marginea dinspre gară a localității, pe patru străzi, numite și azi „colonie ceangăiască”.
Ceea ce i-a conferit însă localității Ghioroc un rol important în Podgoria Aradului a fost nodul de bifurcație a liniei trenului electric, pus în funcțiune în anul 1906. La Ghioroc se întâlneau trenurile ce veneau dinspre Arad, Pâncota și Radna. În prezent această linie electrică, pe care circulau vagoane Gantz, este desființată pe direcția Pâncota și Radna iar între Arad – Ghioroc circulă tramvaiul de oraș.
Cât privește istoria Minișului, la începutul secolului al XVIII-lea acesta era locuit de români și sârbi. În anul 1701 a fost transformat în sat militarizat, ce aparținea de Confiniul grăniceresc tisa-mureșan. După desființarea confiniului, în anul 1740 , majoritatea regimentelor grănicerești, între care și cel din Miniș, au plecat, la chemarea împărătesei Ecaterina, în Rusia. Puținii sârbi care au rămas au fost transformați în iobagi și treptat asimilați de comunitatea românească.
Alături de români și sârbi în 1743, în toate cele 3 sate au fost înregistrați și bogați negustori macedoromâni, care au susținut financiar construcția bisericilor ortodoxe din acest veac.
Însă istoria și evoluția viitoare a Minișului a fost legată de castelul contelui Grassalkovich Antal, construit în anul 1749, care avea, în 1835, în vecinătate, o vie model și unde în 1881 s-a deschis Școala de vințeleri.
Calitatea vechilor soiuri de struguri și modul de preparare al vinului au făcut ca la expoziția de la Londra din 1862, vinul de Miniș să primească titlul de vin regal.
Pornind de la acest trecut al celor două sate, ancheta de teren a vizat patrimoniul cultural local.
În cazul Ghiorocului o valoare deosebită o reprezintă patrimoniul industrial, rămas din trecutul feroviar al localității, care înscrie județul Arad în istoria transportului pe calea ferată. Acest patrimoniu este conservat, din 2006, la Muzeul Tramvaiului din Ghioroc, unde pitoreștile trenuri sunt păstrate în stare de funcționare, alături de vechi piese de mobilier din sălile de așteptare, de numeroase aparate și instrumente utilizate la punerea în funcțiune a motoarelor.
În același timp, în cele 3 sate există un patrimoniu construit, care trebuie să fie protejat. Dintre construcțiile locale de valoare menționăm, în Ghioroc, clădirea circulară a vechii gări electrice, cele trei biserici (romano-catolică, reformată și ortodoxă), monumentul eroilor, executat de sculptorul Emil Vitroel, colnele cu coloane din vii. La acestea se adaugă biserica ortodoxă din Cuvin, construită în stil baroc provincial, și casa din Cuvin, în care s-a refugiat episcopul Aradului, Gherasim Raț, în timpul Revoluției din 1848.
Trecând la arhitectura țărănească, în toate cele trei sate se mai păstrează case tradiționale cu acoperiș în două ape și cu fronton la stradă. Între ele ne-a atras atenția casa cu numărul 28 din Miniș, înălțată pe o fundație de piatră, cu pivniță pentru vin, pe care o considerăm specifică Podgoriei Aradului.
Casa este formată din 3 încăperi: camera de la stradă, tinda și camera din spate. Intrarea se face prin tindă de pe târnațul înălțat. În curte sunt amplasate o parte din anexe și o a doua casă.
Cât privesc cercetările legate de portul popular, o primă constatare a fost aceea că românii din cele trei sate s-au îmbrăcat la fel, schimbările de materiale și de piese intervenite în timp fiind și ele aceleași. Conform investigațiilor efectuate, la femei, portul de sărbătoare a fost compus din bluză „Toledo” , cu mâneca până la cot, rochie din mătase, „cu holuri” sau guverită (umflată ca un clopot de mai multe rânduri de poale) , batic din mătase cu ciucuri, trecut în cruce peste piept și legat la spate, zobon din mătase ornamentat cu fire aurii și catarame de argint, un lat cu isclogi și fir auriu sau lat guverit sau cătrânță.
Pe cap fetele purtau panglică încrețită cu flori iar femeile măritate baticuri de mătasă cu pană de pliș sau de cârțită, legate în față. Ca podoabă de gât, fetele de măritat și nevestele tinere își puneau mai multe rânduri de galbeni sau taleri de argint, în formă de ciorchine de strugure.
Portul bărbătesc a constat în trecut din cămașă până la pulpă, izmană plisată din pânză cu chinari, pieptar și deasupra laibăr de mătase negru cu un șir de nasturi mai mici. Iarna oamenii îmbrăcau cioareci și șubă lungă, ornamentată la mâneci, pe piepți și la buzunare cu postav negru și albastru.
Costumul de scenă a formației de dansuri din Ghioroc încearcă să păstreze imaginea portului de odinioară. Peste poale fetele poartă în față și în spate câte un lat cu iscologi și cusături cu fir de aur iar peste bluză laibărul împănat cu fir auriu.
Alimentația tradițională este și ea una unitară. Din meniul festiv de nuntă nu lipsesc sarmalele, carnea fiartă de găină cu sos de roșii, carnea friptă de porc cu „perinci pup”(orez) iar la pomeni, dacă nu cădeau în post, tradiția cerea să se consume varză sau tocană de oaie. Printre „ cocături” nelipsite sunt „haioșele”(cornulețe cu osânză), care se făceau iarna, după tăierea porcului, și întorsurile.
În ceea ce privește patrimoniul imaterial, o parte se păstrează azi doar în memoria satului. Așa sunt poveștile despre tuneluri, despre cimitirul în care sunt îngropați soldații lui Napoleon, despre evreii puși în timpul guvernării legionare să sape canalul Matca și care au închiriat un escavator etc. Tot în memoria satului se păstrează și obiceiul „urâților” (mascaților) care umblau pe la casele oamenilor în ajun de Crăciun. Alte obiceiuri, precum tăierea porcului, sfințirea caselor la Bobotează, sfințirea crengilor de salcie la Florii, mersul la cimitir de Paștele morților, împletirea coronițelor de sânziene și punerea lor pe porți și pe cruci în cimitir, sfințirea holdelor, a viilor, suretiul etc. se țin în continuare, chiar dacă, odată cu schimbarea generațiilor, în multe din aceste obiceiuri au avut loc simplificări.
Politică
Informații
Centrul Cultural Judetean Arad str. Gheorghe Baritiu nr. 16
T: (+40) 357 405 386
centrulculturalarad@ccja.ro
