Ineul, tăiat în două de Crișul Alb, se află la 55 km de Arad, în Câmpia Cermeiului. Orașul are în componența sa și satul Mocrea.

Obiectivele turistice ale localității sunt Cetatea Ineului, Rezervaţia naturală Dealul Mocrii și Poiana cu narcise, din lunca pârâului Condratău, ultimele două cu mare atracție printre naturaliști.

Un loc de popas pentru foarte multă lume este și izvorul cu „apă acră” (sulfuroasă), din vecinătatea Dealului Mocrii, cunoscut pentru valorile curative încă de pe timpul romanilor.

Încercând să cunoaștem „locul” viitoarei cercetări am descoperit un trecut marcat de mai multe „straturi culturale”, pe care puțini le bănuiesc.

Prima atestare documentară a Ineului, în forma Villa Ieneu datează din anul 1214, însă așezarea este mult mai veche, viile satului fiind consemnate încă din 1131. În această perioadă,  din care nu există urme la suprafață, așezarea s-a dezvoltat pe lângă o  mănăstire fortificată, aflată între Ineu și Mocrea, în locul numit „Câmpul Călugărilor” sau „Râtul Călugărilor”. Această mănăstire, inițial ortodoxă, a fost subordonată mănăstirii Sf. Theodosie Cernobiarhul din Berria (Palestina). Ulterior a devenit catolică. În anul 1332 – 1334 o găsim figurând pe listele papale de impozite ca „ecclesia Sancti Spiritus dicta Dyenesmonostura”. Se zice că în ultima ei perioadă de existență  a fost  locuită  de călugări benedictini. În orice caz în  anul 1502  mănăstirea era în ruină.

Însă, deși nu se mai vorbește despre acest lucru, mănăstirea  Sf. Spirit nu a fost singura din Ineu. În secolul al XIV-lea, după intrarea domeniului Ineu în proprietatea familiei Losonczi (1387), Stephanus Losonczi a ctitorit aici  o mănăstire a călugărilor franciscani (observanți), care a funcționat vreme de 260 de ani. Amintim în acest sens că, în 1444,  în această mănăstire, a cărei loc nu-l cunoaștem, s-a  ținut o mare adunare a franciscanilor. De asemenea, conform arhivelor franciscane,  în anul 1535 mănăstirea avea 17 călugări. A fost distrusă în 1548, de către protestanți.

Cât privește cetatea din Ineu, aceasta a început să fie construită  după invazia tătară și este  menţionată pentru prima oară în anul 1295  sub numele de castri Ieneu,  castelan fiind un oarecare Egidius. La începuturile sale castrul  a avut  ziduri groase de 4 metri şi bastioane la colţuri. Se spune că, în anul 1438, aici și-a găsit refugiu, din faţa sultanului otoman Murad,  regele maghiar Albert (n.1397-m.1439).   În anul 1472  castelan al cetății  a fost un descendent a lui Ladislau Losonczy. Acestă  perioadă a fost una de  cultură și instrucție, în care găsim mai mulți studenți din Ineu  învățând la universitățile din Cracovia și Viena. O sută de  ani mai târziu, mai precis în anul 1561, Ineul primește titlul de oppidum (oraș), care îi atrage o serie de privilegii.

Turcii au  ocupat orașul și cetatea Ineului în anul în anul 1566. Un an mai târziu în cetatea au fost instalate 2 plutoane de timarioți (53 de soldați), ca în anul 1591 numărul luptătorilor să ajungă la 326.

Totuși au pierdut lupta cu ardeleni și cetatea a fost eliberată în anul 1595. Turcii au reușit să o  recucerească abia în anul 1658. În acest interval de 60 de ani, atât cetatea cât și localitatea au intrat în posesia principilor ardeleni. În anul 1599, Ineul i-a aparținut, pentru o scurtă vreme, lui Mihai Viteazul, care a și trecut prin localitate  în drumul său spre Praga. În secolul al XVII-lea,  viață economică a orașului a fost una înfloritoare, aici funcționând o breslă a cizmarilor, una a croitorilor și una a cojocarilor.

Cât privește viața religioasă a românilor, în Ineu a existat  o episcopie „grecească” neunită încă din secolul al XV-lea. Conform documentelor, primul episcop al Ienopolei a fost, în 1479, Dionisie. În anul 1570 în scaunul episcopal ajunge Matei din familia Brancovici. Lui îi urmează în perioada 1604-1627 Sava I Brancovici, apoi Lazăr Longhin  Brancovici (1629-1643). Din anul 1643, sub presiunea calvinilor, episcopia  a fost transformată în protopopiat, protopop fiind numit Simeon Brancovici (ajuns în anul 1656 Mitropolit al Ardealului, cu numele de Sava II Brancovici). Istoricul  local  Kornel Sorban,  a susținut,  că  această  episcopie ortodoxă datează din anul 1205.

Legat de  perioada de stăpânire ardeleană, memoria culturală   maghiară a conservat   informații despre vizitele pe care le făcea la Mocrea principele ardelean Rákóczi György I. Acesta  a avut aici o vie  și  și-a construit, în 1636, o pivniță imensă pentru vinuri.

Cât privește Cetatea Ineului, ea  a fost  consolidată și modernizată în anul 1645,  în stilul Renașterii târzii,  de către arhitectul militar Gabriel Haller.

După recucerirea cetății și a orașului de către turci, în intervalul  1658-1691, Ineul  a devenit reşedinţă de sangeac, beneficiind de întinse posesiuni în regiune. Este perioada în care orașul, locuit de români, maghiari și musulmani, a avut un aspect  turcesc. O descriere a cetății și a orașului  din anul 1660 a fost făcută de cronicarului turc Evlia Celebi, în jurnalul său de călătorie prin teritoriile nou cucerite. Când a ajuns la Ineu, Celebi  a găsit un oraș fortificat,   cu ziduri din  palancă, cu 8 bastioane și cu un șanț cu apă.  În exterior se ieșea prin  3 porți de lemn: poarta Timișorii, poarta Gyulei și poarta Oradiei.  Alături de cetatea militară, orașul avea 800 de case, acoperite cu olane, 5 geamii cu minaret, mai multe meceturi, un han și 200 de prăvălii.  Cetatea militară de formă pătrată, cu bastioane, în care se găseau tunuri, a avut o singură poartă spre miazăzi  iar, în interiorul zidurilor,  o geamie, o moară cu cai, un turn de ceas  și o cetate  mai mică.

După eliberarea Ineului de către austrieci, în cetate au fost cantonați grănicerii din Confiniul militar Tisa-Mureșan  (1703)  însă odată  desființate aceste regimente, construcția și-a pierdut importanța,  devenind  o  ruină.  A fost reconstruită  în stil neoclasic în anul 1870, și a primit destinații diverse.

Din vechea construcție turcească de odinioară,  azi se mai păstrează doar cetatea interioară, care este inclusă pe lista monumentelor de patrimoniu.

În această istorie succintă,  mai consemnăm  prezența în Ineu,  la începutul secolului al XIX-lea, a notarului Perecsényi Nagy László, scriitor cunoscut în epocă, care a  realizat prima monografie a comitatului Arad.

În sfârșit,   Ineul s-a impus în memoria arădeană și în anul 1918, atât prin  delegația care a reprezentat  localitatea la Alba Iulia cât și prin sumanul de Ineu, purtat de Vasile Goldiș .

Trecând de la aceste date istorice la cercetarea propriu-zisă a patrimoniului local, am început prin a inventaria valorile construite ale  orașului. Alături de Cetatea turcească, din acest patrimoniu mai fac parte Castelul Sollyomossy de la Mocrea, biserica ortodoxă română și biserica romano-catolică din Ineu, toate construcții din secolul al XIX-lea.

Castelul Sollymossy a fost construit în stil neoclasic, în anul 1834, de Atzél Sándor. Ca toate castelele a avut în jur, un parc dendrologic, cu specii rare de arbori. Clădirea se găsește pe lista monumentelor însă, datorită destinației actuale, nu se poate vizit.

Biserica ortodoxă română, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”,  a fost construită din piatră și cărămidă, în stil baroc târziu, în perioada 1864 – 1868, în centrul localității, pe un teren donat de comitele Aradului, Atzél Péter. Iconostasul a fost adus de la Viena în anul 1881, iar cele 17  icoane prăznicare au fost realizate de pr. Gheorghe Bila, originar din Pecica. Între anii 1923-1925, pereții bisericii au fost zugrăviţi cu figuri geometrice tradiţionale şi imitaţie de marmură iar bolta bisericii a fost pictată de Cabadaeff Dimitrie din Craiova.  Între anii 1956-1957,  pictura a fost curățată  şi i s-a înnoit zugrăveala. Următoarea intervenție a avut loc în anii 2006-2012, când s-a realizat  o pictură nouă, în acril, de către pictorul bisericesc  Paşcanu Corneliu din Bucureşti, care a schimbat major aspectul vechii biserici.

În sfârșit, de referință pentru Ineu este și Biserica romano – catolică cu hramul ”Sfântul Ștefan Rege”, amplasată  în apropierea bisericii ortodoxe române. A fost construită în anul 1858, pe locul vechii biserici din 1702 (obținută din transformare moscheii),  în stil baroc,  pe cheltuiala lui Atzél Péter. În interiorul bisericii se găsesc două tablouri  realizate de renumitul pictor maghiar Barabás Miklós (1810-1898).

La aceste construcții de valoare, în inventarul patrimoniului local  trebuie să adăugăm cel puțin o parte din  monumentele de for public, plasate pe strada principală și în parcul orașului, care fac parte din peisajul cultural local și sunt asociate cu acest oraș . Unele din ele sunt realizate de artiști cunoscuți, altele marchează momente importante din trecutul Ineului. Din acest punct de vedere o evidență a lor este necesară.

În sfârșit, deși azi  Ineul este oraș cu numeroase construcții urbane, multe noi, spre marginile localității , pe anumite străzi, au supraviețuit și casele tradiționale, cu târnaț și trei camere (soba dă` năinte, tinda și soba dă` năpoi). Unele mai păstrează în camera de la stradă  vechiul interior, tradițional ( paturile cu perne, lavițe cu spate, masa cu scaune, blide pe perete, lampa de maiolică etc).

Trecând cu investigația la patrimoniul mobil, chiar dacă nu ține de cultura tradițională,  o mențiune necesită și tablourile pictorul  Diószegy László, care a trăit și a activat în Ineu până, la moarte, în 1942. Biografia artistului, este una mai puțin obișnuită. Absolvent al Școlii Superioare de Arte Frumoase din Budapesta,  Diószegy s-a stabilit la Ineu fascinat de numărul mare de fluturi din zonă, colecționarea de fluturi reprezentând, alături de pictură, rostul  vieții sale. A locuit într-un conac al familiei Atzél, azi demolat, ce se găsea lângă actualul parc al orașului, el însuși în vremea aceea un parc dendrologic, cu specii rare de arbori.  Ca pictor, a excelat în peisaje. Cât privește lepideptorogul Diószegy, se zice că până la Primul Război Mondial a adunat 16.000 de fluturi pe care i-a donat Muzeului  din Budapesta. A doua colecție, din perioada interbelică, a ajuns după moartea sa la Muzeul din Sf. Gheorghe, unde a fost catalogată și publicată.

Mutând în continuare ancheta  pe tradiții populare locale,  trebuie  să spunem că până în 1952  Ineul a fost unul din centrele  de olari din județ. Oalele de lapte acru, hârboaicele, uălurile și blidele smălțuite,  făcute de olarii din Ineu s-au vândut  în piața locală  și la Beliu. Tot în Ineu s-au confecționat,  pe vremuri,  și vestitele cizme femeiești, roșii (cu toc profilat și cu cusături pe tureac), și cojoacele ineuoane, tivite cu blană neagră de miel, brodate cu lână, cu motivul „ochi de păun” și uneori cu oglinzi. Toate aceste produse meșteșugărești reprezintă azi simboluri identitare locale.

Portul popular este și el unul inconfundabil, Ineul fiind din acest punct de vedere centrul unei subzone etnografice. Hainele femeiești și bărbătești sunt făcute din pânză cu tinari. Atât cămașa femeiască cât și cea bărbătească sunt  scurte, despicate în față și bogat ornamentate la umăr, pe mânecă (cele femeiești),  la pumnari, și pe piept ( cele bărbătești). Poalele și izmenele,  lungi până la călcâie, se  termină cu cipcă sau cu colți. În plus, poalele sunt ornamentate la pumnată și în partea de jos, cu motive ornamentale luate  de pe spătoaie. În față, atât femeile cât și bărbații au purtat cârpe de încins din pânză țesută în război, albe la bărbați și ornamentate cu motive geometrice colorate, lucrate în alesătură, la femei.

Când nu purtau cojocele, femeile aveau peste spătoi un cot după cap, din mătase în „ ape”, cu ciucuri, iar la gât mai multe rânduri de bani, din argint, prinși pe sârmă.

Menționăm ca specific Ineului și satelor, care fac parte din această subzonă etnografică, prinderea părului, la femeile măritate, într-un conci cu trei coarne, care dă cârpei de cap o formă specială.

Iarna, atât bărbații cât și femeile, umblau îmbrăcați în sumane, ornamentate cu cusături și cu decupaje de postav negru și roșu.

Trecând cu ancheta la  patrimoniul imaterial, am găsit o serie de  obiceiuri calendaristice (Umblatul cu Steaua, Colindatul, Sorcovitul, Făcutul plimezului la uliță, Surechiul ) și practici gospodărești (tăiatul porcului, fiertul răchiei, pusul curechiului, fiertul părădicilor, fiertul ludăii și crumpelor la porci) încă vii. Alte obiceiuri („Strigarea peste sat”, „Umblatul  bundoșilor pe ulițele” în ajun de Crăciun, Umblatul cu „Pomul raiului”) sau activități  (ciupelitul și îndopatul gâștelor, bătutul semințelor de ruje/ floarea soarelui și a păstăilor de fasole cu bâta,  pe târnaț sau în ocol pe o poneavă, muruitul cu pământ amestecat cu balegă de cal, văruitul  pereților exteriori ai casei cu „alboiet” etc) și-au pierdut, prin modernizarea vieții, rostul, fiind păstrate doar în memoria culturală. Referitor la alimentație, pe lângă mâncărurile tradiționale de duminică, care în unele case se prepară și azi ( zama dă gâscă sau de găină, carnea fiartă și verdețuri sfârâite, crumpe și sos de părădici)  alte practici  alimentare s-au schimbat în timp.  Astfel, sarmele nu se mai fac cu carne din piept de gâscă, tăiată pătrățele ci din carne măcinată de porc.

Tot de patrimoniul imaterial ține și jocul satului. În vechime, jocul se ținea lângă biserică iar suita locală era formată din trei jocuri: Ineuana, Sărita și Mânânțălul.

În prezent,  în localitate funcționează Ansamblul „Doina Crișului”, care a obținut mai multe premii naționale, și care și-a mărit repertoriul prin interpretarea unui număr mai mare de jocuri populare.

În încheiere, mai amintim că în Ineu am găsit un bogat repertoriu de povești, care circulă încă. Dintre acestea  amintim povestea tunelului dintre cetate și dealul Mocrii, ce trecea pe sub Criș, povestea despre cum a pierdut baronul Atzél Péter castelul de la Mocrea la cărți,  poveștile  despre Lică Sămădău. Porcar și haiduc, biografia Sămădăului a fost pliată de oameni  pe descrierea făcută de  Ioan Slavici în „Moara cu noroc”, care a fost preluată de altfel și de filmului cu același nume. Încercând să localizeze  „Moara cu noroc”, ineuanii  plasează hanul, la care obișnuia să vină Lică, la Bălucana. Cât despre Lică,  localnicii susțin până azi că a fost  ineuan, că numele de familie a fost Ciul, „a lu Munioc”, că a fost înmormântat în cimitirul de lângă „Hodobană”, în „Cotu Morii”și că a avut o cruce din marmură roșie.Privind lucrurile în ansamblu, Ineul deține un tezaur de tradiții care îl face pe harta județului special.