Comuna Macea, formată  din satele Macea și Sânmartin, este așezată în Câmpia Aradului, la 25 km de Arad, în vecinătatea frontierei cu Ungaria.

Încercând să marcăm succint istoria locului, fiindcă despre Macea s-au scris multe cărți,  trebuie să spunem că  urmele de locuire  în perimetrul satului Macea („la Topila”) coboară în timp până în  neolitic (Cultura Tisa, Cultura Baden). Una dintre primele atestări documentare, în forma Macha, datează  din anul 1380, când satul  făcea parte din domeniul Capitlului de Arad. De-a lungul evului mediu, localitatea a aparținut pe rând, mai multor nobili maghiari, ca în perioada ocupației turcești, să fie inclusă în  Sangeacul Zărand. După eliberarea zonei de către austrieci ( 1685), domeniul Macea a intrat, în anul 1715,  în  proprietatea nobilului german  Sigismund Edelspacher, care,  în 1724,  l-a  vândut proaspăt înnobilatului Mihai Cernovici (Cernovics) și fiului acestuia, Ioan. 

De numele acestei familii nobiliare sârbești  se leagă atât construcția castelului, care  îi poartă numele, cât  și  a bisericii ortodoxe  din localitate.

Cât privește satul Sânmartin, aflat la 5 km de Macea,  acesta a fost atestat documentar  în anul 1374 iar numele i-a fost dat, conform istoricilor,  după sfântul  patron al bisericii din perioada medievală. Un moment important în istoria așezării  îl reprezintă anul 1744, când proprietarul satului  de atunci,  baronul Franz Dominik Harruckern,  a colonizat așezarea cu  germani  din Franconia, care au dezvoltat în localitate o cultură proprie.

Satul a intrat în componența comunei Macea  în anul 1968. De prin  anii 1960, după trauma deportării la muncă în URSS, familii de germani din Sânmartin au început să plece în patria mamă. Repatrierea s-a intensificat   după 1980, ca din 1990  plecarea să fie în masă. Așa se face că din satul nemțesc de odinioară, la ultimul recensământ să mai găsim 45 de germani.  Primii care au plecat au înființat, în localitatea Donauwörth, o comunitate „a celor din Sânmartin”, cunoscută sub numele de  Hog Sanktmartin . Din 1997  membrii comunității au început să se întâlnească la  Gersthofen, unde  organizează în fiecare an Kirkweih-ul.   În locul lor în Sânmartin s-au așezat moldoveni, bistrițeni, maramureșeni și romi. La fel ca și coloniștii germani de altădată, și cei veniți din alte provincii ale țării și-au adus tradițiile din locurile de origine, încât vorbim azi despre un melanj de practici și obiceiuri moldovenești, maramureșene, bistrițene.

Cercetarea pe care am întreprins-o în cadrul proiectului „Lada cu zestre”  a vizat toate componentele patrimoniului cultural al comunei.

La un inventar al patrimoniului construit, cel mai important edificiu, am putea spune chiar emblematic pentru localitate,  este Castelul  Cernovici, care,  după mai multe extinderi, a ajuns la un stil eclectic,  inconfundabil.

Istoria castelului coboară în timp spre anul 1724, când, noul proprietar, nobilul sârb Mihai  Cernovici, a început să-și construiască aici o  reședință. Lucrările, oprite vreme de aproape 100 de ani,  au fost reluate  în anul 1820 de Pavel Cernovici,  care extinde construcția. Pe acestă parte, de est, a castelului,  a fost aplicat blazonul familiei, confecționat din cărămidă arsă, care a rămas pe zid până azi. Față de înaintașii săi, fiul lui Pavel, Petru Cernovici, a considerat probabil construcția finalizată. A fost prin urmare interesat mai mult de eficientizarea economică a domeniului,  de organizarea unor spectacole de teatru la castel și de amenajarea unui parc în vecinătatea acestuia. În anul 1845  a adus,  din călătoriile sale primele specii exotice, care au stat la baza  viitorului parc dendrologic. După 1862 Petru Cernovici înstrăinează castelul și parcul, care ajung în proprietatea contelui Károlyi György  de  Nagy Károlyi (Carei). Noul proprietar  a  construit, după un model francez, o  a doua aripă a castelului și turnul, dând edificiului forma pe care o are azi. Castelul  a fost folosit ca reședință de vară a familiei Károlyi.  Poate tocmai de aceea,  între anii 1890-1900,  aici a fost construit un bazin de înot și un teren de tenis.  Fiul lui Károlyi György, Tibor Károlyi,  s-a  ocupat  de extinderea  parcului, care a înglobat și pădurea de pe domeniu, folosită ca teren de vânătoare,  și de amenajarea grădinii de lângă castel. Pentru grădină , l-a angajat în 1900 pe  arhitectul peisagist Iosif Prohasca. După această perioadă de înflorire, castelul a cunoscut o degradare lentă, ultimul proprietar, Gyula  Károlyi, încetând din 1912 să se mai ocupă de el. În anul 1939 edificiul a fost cumpărat de medicul  Adam Iancu din Curtici iar în 1948 a fost naționalizat.

Diferitele destinații care i s-au dat în timp (orfelinat, azil pentru orbi, centru de reeducare copii, sediu C.A.P. etc), a distrus în mare parte construcția de odinioară.

Salvarea monumentului a venit de la Universitatea „Vasile Goldiș” din Arad care, în anul 1991, a concesionat castelul  și  l-a renovat.

În prezent, în castel există  o valoroasă colecție de caricaturi, realizate de Ștefan Popa Popa `s, artist  intrat în Cartea Recordurilor, iar în clădirile anexă  trei muzee (etnografic, botanic și de vânătoare).

Cât privește parcul dendrologic (vechea pădure + grădina de lângă castel), el este azi unic  prin raritatea speciilor de arbori și arbuști.

Laborioasele activități de amenajare  au făcut ca monumentul de arhitectură, împreună cu   parcul și cu bazinul de înot, să constituie azi un ansamblu cultural – natural inseparabil.

În timp, valoarea culturală a  parcului (grădinii botanice) a crescut prin organizarea taberei de sculptură din 1988, la care au participat 7 artiști (Liviu Rusu, Darie Dup, Traian Moldovan, Dumitru Șerban, Alexandru Grosu, Zoe Ana Pop și Dumitru Paina) și prin realizarea, de către sculptorul Pavel Mercea, originar din Macea, pe Aleea poeților, a unui ansamblu monumental format din statuia lui Mihai Eminescu și din busturile unor importanți poeți români (Andrei Mureșanu, George Coșbuc, Octavian Goga, Lucian Blaga, Aron Cotruș, Alexandru Negură).

În sfârșit, tot în parc mai poate fi văzută placa de pe mormântul revoluționarului maghiar de la 1848, Damjanich János, ale cărui oseminte au fost mutate în Arad, la baza obeliscului din Subcetate.

Continuând inventarul construcțiilor, o valoare istorică și de arhitectură au și trei dintre bisericile comunei. Cea mai importantă este biserica ortodoxă română cu hramul „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”, executată  în stil baroc, care a fost ctitorită de familia Cernovici. Intervenții majore la clădirea inițială  (ridicată sub patronajul  Cernoviceștilor), s-au făcut în anul 1993, când edificiul a fost mărit, planul vechi de navă fiind înlocuit cu cel în cruce,  iar interiorul a fost pictat în frescă.

Al doilea edificiu ecleziastic de valoare este actuala biserică romano-catolică din Macea, cu hramul Sf. Elisabeta, în stil neogotic, care a fost sfințită în anul 1896. Construcția a fost ridicată pe cheltuiala episcopului de Cenad Alexandru Bonnaz și a contelui Tibor Károly, pe locul  bisericii  din secolul al XVIII-lea.

În sfârșit, reprezentativă pentru comună este și biserica romano-catolică, în stil neoclasic, cu hramul „Sf.Martin” din Sânmartin. Atestată în anul 1756, biserica a fost pictată în anul 1790 și mărită  în anul 1910. Are cinci clopote și este dotată cu orgă.

În acest inventar de valori construite locale am inclus și crucile stradale sau de hotar, din Macea și Sânmartin, ridicate pe spesele comunităților sau a unor familii ortodoxe  sau romano – catolice, care, fiind vorba de o categorie pe cale de dispariție, necesită  o cercetare separată, completă.

Lor li se adaugă  câteva monumente de for public cu valoare artistică: „Monumentul eroilor” (1976), bustul în bronz al învățătorului George Iancu (1989), „Gelu, Glad, Menumorut” (2000), realizate de sculptorul Pavel Mercea și bustul lui Vasile Goldiș  executate de sculptorul arădean Dumitru Paina .

Mutând cercetarea pe patrimoniul mobil, am căutat obiecte tradiționale  de uz gospodăreasc, unelte agricole, mobilier, ceramică, textile de interior, port popular etc., specifice localității.

O colecție importantă de piese se găsește la Muzeul Etnografic,  amenajat de Universitatea  „Vasile Goldiș” din Arad, inițial în castel (2004) iar în prezent într-o clădire anexă a acestuia. Obiectele expuse au fost adunate din sat.

Expoziția cuprinde oalele de pământ, mai mari și mai mici, folosite în trecut la gătit și la păstrat alimentele (vase mari cu toară pentru  fiert mâncarea la pomeni și nunți, oale de dus mâncarea la câmp, oale de lapte acru, oluri).

Cumpărate  de măceni la târgurile din zonă, ele  provin din diferite centre de olărit. Două din oalele mari, decorate cu brâu alveolar și înfierate cu drot, au fost lucrate în Birchiș iar a treia într-un  centru de olari din zona Beiușului. Restul oalelor, de mărimi medii provin din Leheceni (Bihor), Hălmăgel, Târnăvița (Țara Hălmagiului) și Biniș (Banat). La acestea  mai trebuie menționat un ol alb produs în Vadu Crișului (Bihor).

Alături de ceramică, în muzeu sunt expuse unelte de prelucrare a cânepii (meliță, piepteni, vârtelniță, furcă cu roată, război de țesut), de cultivare a pământului (plug, semănătoare), de creștere a animalelor (râșniță de porumb, jug pentru boi), de albinărit și scule provenind din două ateliere meșteșugărești din sat (atelier de pantofar, atelier de dulgher).

În sfârșit, nu lipsesc din colecție nici piesele de mobilier (ponevi de lână cu șire, cu coțche și cu pene,  măsărițe, ștergare) și obiectele casnice (piclăzău cu jar, ceas, cântar, măsuri de cereale, untar, cârnățar, mojar etc.) care ne permit să reconstituim gospodăria măceană din trecut.

Alături de Muzeul Etnografic, în același corp de clădire, a fost amenajat un mic Muzeu Cinegetic în care sunt expuse trofee de vânătoare și păsări de pădure și de baltă din zonă.

În clădirea învecinată se află Muzeul Botanic ”Aurel Ardelean”, care cuprinde un mare număr de semințe de arbori și secțiuni în trunchiuri de copaci,  provenind din grădina botanică a castelului. Numărul impresionant de recipiente cu semințe, raritatea acestora, modul științific de catalogare, face Muzeul Botanic din Macea unic .

Întorcându-ne la tradiții, am efectuat și cercetări privind portul popular. Costumul vechi de sărbătoare, format la femei din spătoi și poale, iar la bărbați din cămașă nu prea lungă și izmene din patru lați până sub genunchi, a fost confecționat din pânză cu cinari, țesută în război. Aceste piese de bază au fost completate de zobon, zadie și cârpă de cap la femei, laibăr negru din mătase, cu nasturi pe ambele părți, și clop la bărbați. Iarna măcenii îmbrăcau cioareci și suman, scurt până la jumătatea pulpei, ambele din lână. Sumanele lucrate de un sumănar din sat erau ornamentate   cu postav roșu și negru și, câteodată, și cu cusături cu ațe colorate. De la această îmbrăcăminte tradițională  măcencele au trecut   la bluze din pânză subțire, cu mânecile până la cot, brodate sau rișelite,  și la sumne și vizicluri de mătase, asortate cu șorțuti și baticuri, iar măcenii la  rocuri și nădragi priceși, băgați în cizme „Burgher”.

Ca podoabe de gât, fetele de măritat și nevestele tinere au purtat mai multe rânduri de taleri (bani de argint). Fetele mai aveau pe cap și o ceapță din panglici încrețite.

Ultimul grup de investigații a vizat patrimoniul imaterial, adică tot ce s-a  transmis prin viu grai, de la expresii locale la obiceiuri, tehnici tradiționale, suita de jocuri a satului, teatrul popular religios, repertorul de povești al locului.

În anchetă am făcut apel la memoria oamenilor.

Din relatări, am constatat că  măcenii folosesc și acum,  supranumele ( a lu Bou, a lu Moț, a lu Ciuta, a lu Țuicaș etc.), și vechile toponime (Cânepiște, Fânaț, Siti, Topilă, Răcădău, Săliște, etc.).

Tot din relatări și fotografii, am reconstituit tipurile de case vechi din Macea ( casa lungă, acoperită cu paie, casa din văiugă cu ciripă rotundă și casa nemțească, cu gang închis), azi dispărute.

O parte din obiceiuri satului  precum corindatul (colindatul) copiilor în ajun de Crăciun, sfințirea caselor la Bobotează, fiertul și sfințirea colivei la Sântoader, sfințirea crengilor de salcie la Florii, sfințirea mormintelor în prima duminică după Paști, ieșirea cu praporii la crucea de la hotar a doua zi de Paști și a doua zi de  Rusalii  sunt practicate și azi, într-o formă simplificată. Altele,  precum corindatul (colindatul) feciorilor cu muzica pe la casele cu fete de măritat, umblatul cu Steaua, Ciuralexa, gratulatul Iuonilor cu „banda” (muzicanți), urzicatul fetelor pentru sănătate la Sf. Gheorghe, umblatul prin sat cu Paparuda au dispărut.

Simplificări de ritual a suferit și  uspățul (nunta) de azi, care nu se mai face  cu pălăscași  cu clopuri cu  prime, ce mergeau să cheme la nuntă călare  sau pe biciclete, cu stegar ce juca steagul tot drumul, cu guda (grăitorul), care conducea uspățul,  și cu respectarea momentelor (cuvinte + gesturi) ce compuneau vechiul scenariu ceremonial (strigarea cinstelor, schimbarea miresei în nevastă etc.).

La fel, îngropăciunea (înmormântarea) a fost complet schimbată (sărăcită ritual), odată cu intrarea în vigoare a legislației europene. Morții nu mai sunt pregătiți pentru drumul spre lumea de dincolo,  nu mai sunt privegheați acasă,  nu mai sunt bociți, ca altădată, sunt duși direct la capelă, de firma de pompe funebre. 

Dintre activitățile casnice, unele (tăiatul porcului, acritul curetiului, făcutul praiului, făcutul rachiului, sfărmatul cucuruzului, hrănitul animalelor și păsărilor din ocol,  etc.), sunt practicate și azi în forme tradiționale. Au fost însă și activități (coptul pâinii în cuptor, acasă)   sau  ocupații (cultivarea și prelucrarea cânepii)  care, prin modernizarea vieții, și-au pierdut utilitatea și au dispărut. Au rămas doar poveștile despre cum duceau femeile cânepa la topit, cum o prelucrau acasă și cum țeseau pânza în război.

În sfârșit, memoria colectivă a  păstrat până azi  unele întâmplări sau credințe despre vrăjitoare (nană Măriuță Petroaie a lu Spiuța), despre femei care luau pe cale magică laptele de la vaca vecinului, despre descântătoarele care îi tămăduiau pe cei deocheați.

Tot legat de patrimoniul imaterial, ancheta a vizat  și  jocul din Macea. Odinioară acesta s-a ținut la locul piațului, sub frăgari. În vechime, suita  a fost una specifică Câmpiei Aradului. Feciorul lua fata la joc pe trei danțuri: De-a lungu, Mânânțaua și De-a -ntorsu. La acestea, în timp, s-au mai adăugat și alte dansuri, care se jucau tot în suită de trei: Terpeteaua, Șchioapa, Închinata, Bogăreasca și Alunelul. Bogăreasca se juca în ambele suite noi.

Ansamblul de dansuri „Edera” din Macea încearcă de mai bine de 10 ani să păstreze jocul măcean.

Cât privește tradiția alimentară măceană, și aceasta a suferit numeroase pierderi. Vechile mâncăruri (crumpe cu boți, păsulă verde cu lapte prins, chisălița etc.) și multe din  aluaturile tradiționale nu se mai pregătesc. Gusturile, rețetele, meniurile s-au schimbat. Au rămas totuși  pogăcițăle, crocnele, coarda cu mac, nucă, brânză, chiflele cu prai.

Vorbind despre patrimoniul imaterial conservat de memoria măceană,  trebuie să menționăm și obiceiurile de altădată ale  germanilordin Macea și Sânmartin (   alaiul cu măști de Fărșang și kirweich-ul ), care au fost urmărite , cunoscute și azi descrise de români.

Din patrimoniul german, în muzeul  de la castel printre se păstrează  două pălării de kirkweih, împodobite cu panglici, și o coroană de mireasă cu cutia de lemn cu geam de sticlă, în care se ținea.

În final trebuie să mai spunem că cercetarea pe care am întreprins-o a avut și un rezultat  benefic, pentru ceea ce înseamnă  păstrarea tradiției. A întărit la unii măceni dorința de a-și face camere (muzeu), cum au fost odinioară. Recent a fost inaugurată o asemenea cameră etnografică privată iar o alta este în curs de amenajare.