Secusigiu

Comuna Secusigiu, așezată la sud de Mureș, se găsește în Câmpia subcolinară a Vingăi, care, din perspectivă istorică și etnografică, aparține Banatului.  Comuna mai are în componența sa satele Munar, Satu Mare și Sânpetru German. Toate localitățile sunt, ca populație, așezări multietnice, aici trăind români ( majoritari), sârbi, germani, maghiari și romi.

Prima atestare documentară a satului Secusigiu, în forma Zekulzegh, datează din anul  1359, însă informații despre locuitorii  din evul mediu timpuriu nu avem. Tradiția orală susține că în secolul al XVIII-lea la populația băștinașă (neamurile Gârbaciu și Crivac) s-au adăugat  români (vița Albotonilor, Barbonilor, Șăbuleștilor,  Șepețenilor etc.)  veniți din Ardeal și din alte provincii. Secusigenii, foarte gospodari, au ajuns repede  la o situație materială bună, care se regăsește în construcții și în port, în activitățile culturale de odinioară și chiar în mândria lor că aparțin unei anumite familii sau locului .

Am început cercetarea cu  inventarierea patrimoniul construit și a patrimoniului mobil ( obiecte) ,  după care a urmat ancheta  privind tradițiile încă vii sau  aflate în stratul cultural pasiv ( memoria colectivă).

Referindu-ne la patrimoniul construit din perimetrul comunei, cel mai valoros edificiu de cult este  Mănăstirea Bezdin, cu hramul  „Intrarea Maicii Domnului în templu”.  Ridicată, conform unei însemnări,  în anul 1539,  de „obște și creștini”, mănăstirea figurează pe lista monumentelor  din România, la categoria A.

Alături de acest ansamblu mănăstireasc (biserica și construcțiile care o încadrează) aflat în vecinătatea satului Munar, un alt  edificiu de cult de valoare  este  biserica ortodoxă română  din Secusigiu, cu hramul „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”. Construită în anii 1832-1834,  în stil baroc, biserica are o lungime de 33 m, o lățime de 13 m și o înălțime, cu turn cu tot,  de 30 m. Iconostasul bisericii, executat de pictorul bănățean Ioan Zaicu (1868-1914), a cărui lucrări sunt   înscrise în patrimoniul artistic național, este o valoare în sine.

Trecând la bisericile romano-catolice, prima pe lista patrimoniului  local,  ca vechime și stil, este biserica romano-catolică cu hramul  „Sf. Petru și Pavel” din Sânpetru German.

Construită în anul 1774, în stil baroc, biserica a fost dotată în anul 1860 cu  o orgă cu 12 registre, executată de renumitul constructor de orgi  Anton Dangl din Arad. În apropierea bisericii se găsește  statuia Sf. Petru, cel care a dat numele satului, ridicată tot în secolul XVIII-lea, pe cheltuiala comunității germane, care este și ea înscrisă  pe lista monumentelor. Alături de acestea,  în Sânpetru German mai pot fi văzute,  pe unele străzi, cruci și mici capele, la care germanii mergeau în alai, a doua duminică după Rusalii. Raritatea acestor construcții le conferă o anumită valoare, care impune păstrarea și conservarea lor.

A doua biserică romano-catolică semnificativă ca și construcție este biserica cu  hramul „Sf. Rozalia”, construită în anul 1840  în Secusigiu. 

Edificiul are un altar frumos, un amvon, un baptisteriu și o orgă mică.

Trecând la patrimoniul mobil, de un interes aparte sunt vechile piese pompieristice, cu valoare istorico-documentară,  depozitate în remiza din Sânpetru German, cu care  s-ar putea amenaja unui mic muzeu.

Focalizând cercetarea pe valorile etnografice, în satele comunei se găsesc 16 cimitire ( un alt tip de spațiu cultural), din care două (cel nazarinean din Secusigiu și cel evreiesc din Sânpetru German) sunt azi închise dar în conservare. De asemenea, în toate satele există un mare număr de  cruci de hotar și stradale, ridicate de ortodocși și  de catolici. Fiecare cruce are  propria inscripție, propria istorie, de unde necesitatea unei inventarieri și cercetări separate.

Cât privește  gospădăriile țărănești, un loc de casă (platz) în Secusigiu are  2880 metri pătrați. Curțile sunt  amenajate după modelul terezian,  respectat de toți, cu cotarcă, „ștălog” (grajd), fântână, cocină. 

Casele tradiționale, care  mai pot fi văzute în toate satele comunei, sunt așezat la marginea curții din față, cu fațada spre stradă. Acoperișul, în două ape, azi  cu țiglă măruntă, rotundă, a fost odinioară făcut din trestie. (foto 7) Compartimentarea acestor construcții  respectă planul caselor din secolul al XVIII-lea: două camere despărțite de o tindă, în care se intră de pe târnaț.

După primul război, în toate satele comunei au apărut și casele găzdăcești, cu camere mai mari, molărite ( pictate cu rolul), cu târnațul podit cu plăci de gresie cu model, închis cu sticlă, la capăt cu o ușă de ieșire spre stradă, după model german.

Tot în acea perioadă, unii proprietari au  modificat  frontoanele,   înălțând și ondulând zidăria  în stilul „barocului bănățean” încât, vârful acoperișului în două ape nu se mai vede dinspre stradă.

Obiectele folosite, în trecut, de români,  în gospodărie și  în casă, pot fi văzute la  Muzeul etnografic deschis în Casa de Cultură din Secusigiu. Într-una din încăperi este reconstituit un interior tradițional cu pat cu perne, masă, laviță, ladă de zește, leagăn pentru copil, război de țesut, pișchire (ștergare),  blidare cu farfurii din „imperiu”

În a doua încăpere sunt expuse vase de pământ, folosite pentru gătit sau păstrat alimente (cârcege, oale de mâncare, laboșă, oală mare pentru nunți și pomeni, oale pentru lapte acru) iegi, dețuri, piclăzee, troacă de făcut aluatul pentru pâine, cântar, cârnățar, rindele etc.

Vasele de pământ provin din centrele de olari de la Lipova și Birchiș, azi inactive.

Portul popular românesc prezintă caracteristici specifice Banatului de câmpie, (subzona Sânnicolaul Mare).

În muzeu sunt expuse diferite piese de îmbrăcăminte însă costume complete se găsesc la unele familii de vază din localitate,   în dulapurile de acasă.

Îmbrăcămintea veche femeiască din Secusigiu a constat  din spăcel, poate, opreg/oprege, cotrânță, brâu, brăciră, priuslic(laibăr) sau cojocel. Peste aceste haine, iarna, se lua  bundiță de  blană, ornamentată cu cusături. Bărbații purtau vara chimeșe și izmene, făcute din pânză cu cinar,  iar iarna cioareci din postav alb sau negru, bâu și brăciră de lână, burneac (pieptar), cojoc din blană de oaie, ornamentat cu broderie plină, și suman. Aceste componente de bază au fost, în timp, parțial înlocuite cu piese vestimentare mai noi cum a fost rocia (fusta largă de mătase) sau, la bărbați, priusliucul (vesta de mătase în ape) și cămășile de stofă ( un fel de vestoane) etc.

Trecând la patrimoniul imaterial, cu ocazia terenului am constatat că   o parte din obiceiurile locului sunt încă vii. Menționăm ceremonialurile desfășurate la  hramul bisericii românești din Secusigiu și la hramurile bisericilor sârbești din Satu Mare și Munar (cu un naș al bisericii, cu înconjuratul bisericii cu baldachinul, cu tăierea rituală a colacului), sfințirea crengilor de salcie la Florii și păstrarea lor în casă vreme de un an, procesiunile de sfințire a holdelor a doua zi de Rusalii, ieșirea la cimitir lunea după Paști, sfințirea caselor, împletirea coronițelor de sânziene etc. Alături de aceste obiceiuri calendaristice, în comună s-au conservat părți din ceremonialul de nuntă și înmormântare, și practicile tradiționale de săvârșire a unor activități gospodărești precum tăiatul porcului, fiertul răchiei, pusu curechiului, făcutul picmezului, fiertul  părădăisului, făcutul soponului etc .

Alte obiceiuri sunt stocate în memoria colectivă. Oamenii mai povestesc cum era cândva, când în ajun de Crăciun împăștiau paie în casă și amenințau pomii că, dacă nu fac rod, îi taie,  cum încercau fetele să-ți cunoască ursitul la Anul Nou. Un alt grup de  povești, spuse mai cu seamă de bătrâne, se referă la întâmplări sau întâlniri cu ființe  imaginare (  Caii lui Sântoader,  Sf.Ilie,  strigoii morți,  femeile care luau laptele de la veci pe cale magică etc.).

Cât privește jocul satului, ce ține tot de patrimoniul imaterial, din spusele bătrânilor, prin 1938, în Secusigiu se juca în suită Întoarsa, Întoarsa tare, Pă loc și Lența. De atunci până în prezent repertoriul local a fost îmbăgățit cu noi jocuri, între care menționăm Sorocul și Hora.

Ultima investigația a vizat tradiția alimentară, transmisă și ea de la o generație la alta. Hrana este și azi  una consistentă însă,  în trecut, oamenii mâncau vara, când munca e grea, de 4 ori pe zi. O parte din vechile meniuri și rețete încă se mai păstrează. Sarmalele nu pot lipsi de la mesele festive (nunți) și de la sărbătorile mari. La fel, când pomenile nu cad în post, datina cere să se facă  papricaș de oaie. Ca preferințe, secusigenilor le place  zupa  de găină  grasă. Dintre aluaturi specifice locului  sunt turcele, crofnele, care se mănâncă la pomana porcului.

Sârbii din comună  continuă să pregătească la Crăciun, Paști și la hramul bisericii colacul ritual rotund, care se consumă colectiv (în familie sau în comunitate).  Pe lângă acest colac,  la Crăciun, se prepară și se consumă și cesnița, plăcinta în care se punea un ban.

Cercetarea rămâne una deschisă, sârbii, maghiarii și germanii având și ei propriile sărbători calendaristice și de familie, cu scenarii rituale și practici,  care necesită arhivare.