Comuna Tauț , compusă din satele Tauț, Nadăș, Minișel și Minișul de Sus, este situată pe Valea Cigheriului, la 55 km de Arad. Datorită  lacul de acumulare „Tauț”,  lângă care a fost amenajat un sat de vacanță,  și a rezervației naturale Stejărișul Panic (2, 2 ha) localitatea a devenit o zonă turistică.

Însă dincolo  de aceste oferte turistice, Tauțul este încărcat de o istorie, ce trebuie  să fie cunoscută, și deține un patrimoniu cultural  important.

Coborând în timp, prima mențiune a așezării, în forma Thout,  datează din anul 1187 . Conform documentelor din arhivele maghiare , în anul 1198  regele Emeric dăruiește localitatea  Ordinului Templierilor. Proprietatea acestora asupra satului este întărită și de regele Andrei al II-lea. După desființarea ordinului, în 1312, ca toate averile templierilor, localitatea   a ajuns în posesia Cavalerilor Ioaniți. După istoricul arădean Kovách Géza, ioaniții  ar fi  deținut în zonă,  în anul 1238, 6 nave de transportat  sare  pe Mureș, o sursă importantă de venit în acea vreme. Mărturie a prezenței fizice a celor două ordine militare  la Tauț pare să fie cimitirul din secolele XI- XII și construcțiile din secolele XIII-XIV. Localitatea a avut importanță ei în zonă,  fiind ridicată, în anul 1396,  la rang de târg. De asemenea, în 1497 în Tauț  funcționa  prezbiterul Nicolaus de Feltóth subordonat diecezei din Eger.  Ioaniții au pierdut această proprietate în anul 1523. În perioada ocupației turcești, pe vechile ruine a fost construită o cetate de apărare. Satul avea, în 1551,  84 de case. Istoria comunei de azi începe cu secolul al XVIII, când așezarea a fost mutată,  din cauza inundațiilor de pe vatra bătrână pe locul în care îl găsim azi, când este consemnată prima biserică ortodoxă din lemn și când populația crește prin așezarea  mai multor familii venite din Transilvania.

Cercetarea în cadrul proiectului „Lada cu zestre” a fost focalizată pe patrimoniul cultural local.

Chiar dacă azi este mai mult o movilă mare, la patrimoniul construit pe primul loc se situează  Cetatea Tauț,  din secolele XIII-XIV, cu valuri de apărare, devenită mai târziu turcească. Săpăturile arheologice efectuate începând cu anul 2000, în punctul „La Cetate”,  au dezvăluit urmele unui cimitir din secolele XI-XII și a două biserici construite una peste alta, prima romanică iar a doua gotică, care avea în partea nordică un osuar, la care se ajungea dinspre navă. Pentru conservare, situl arheologic este acoperit cu pământ.

Trecând  la construcțiile de suprafață, în centrul localității se află biserica ortodoxă „Cuvioasa Paraschiva”, ridicată  între anii 1877-1884, pe banii credincioșilor. În timp, edificiul a cunoscut mai multe renovări   ( schimbarea acoperișului, repictarea interioară, schimbarea vechiului iconostas etc), însă construcția și-a păstrat forma veche și marchează religia ortodoxă a tăucenilor.

Cât privește arhitectură țărănească, în Tauț încă există numeroase case bătrânești (modelul francon),cu frontonul la stradă,  compuse din două camere și tindă. Între aceste construcții  se remarcă casa  din bârne îmbinate în coadă de rândunică, cu o cameră și o tindă și cu târnaț deschis,  a cărei vechime coboară spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Transformată de proprietar într-un mic muzeu, casa este mobilată cu pat, masă, dulap vechi, textile de interior (șterguri, măsărițe, lipidee), ornamentate cu vrâste sau romburi,  în alesătură, și câteva piese de port popular.

În tindă se găsesc  numeroase obiecte de uz gospodăresc  ( piese de la războiul de țesut, blide de pomană, oluri, damigeane, coșeri, strecurătoare etc).

O atenție specială a fost acordată în timpul cercetării și costumului   popular din localitate.  Din punct de vedere etnografic, el  se înscrie în subzona Ineu, Valea Cigheriului fiind considerată o prelungire a acesteia. Totuși ornamentica spătoaielor, a poalelor, a cârpelor de încins și a sumanelor este diferită de a celor din Ineu.

Spătoaiele specifice Tauțului sunt cu fodor la gât și ornamentate pe mânecă cu  motive geometrice ( romburi) lucrate peste fire sau trăsurește cu lânică neagră, roșie sau albastră. În timp, alături de acestea s-au purtat și spătoaie  ornamente  cu flori, lucrate pe scris, sau  spătoaie cu tăieturi (borderie spartă), alb pe alb, la care se îmbrăcau  sumne de mătase.

Peste spătoi vara, la sărbători, femeile umblau cu  zobon de catifea, scurt, decoltat și ornamentat cu isclogi iar iarna cu cojoace treisferturi tivite cu blană albă sau  cu contușă, ornamentată cu iscologi și tivită cu blană neagră.

Poalele foarte largi erau  plisate și ornamentate în partea de jos cu broderie pe scris sau cu rânduri de panglici imprimate, cumpărate de la prăvălie. Cârpele de încins sunt de mătase dar mai ales de dălin.

La gât se purtau salbe, confecționate înainte de 1918,  cu bani „ungurești”, din argint.

Bărbații umblau cu  laibere negre cu șinioare, ca cele din Ineu și cu șube ornamentate cu postav negru și albastru sau negru și  roșu. Parte din aceste șube  au fost cusute  de meșteri locali,  printre ultimii șubari numărându-se Pavel (Luțu) Boca, care activa încă prin  1945.

Trecând la inventarierea patrimoniul imaterial adică viu, am constatat că localnicii se recunosc între ei prin supranume (a lu Beu, a lu Mărinaș, a lu Puica-Dița, a lu Cucu, a lu Docița, a lu Giula, a lu Filcu etc) și că folosesc vechea toponimie a locului (Satu bătrân, Boaria, Cimerţa, Boian, Parasina, Dâmbul prunilor, Dâmbu Rusuli,Tetrar etc ).

De asemenea, legați de trecut și de tradițiile satului,  tăucenii  continuă să practice anumite obiceiuri calendaristice după cum le-au moștenit din bătrâni. Ouăle de Paști se împistresc și acum cu chișița iar motivele ornamentale sunt și ele cele vechi (trifoi, laba gâștii, creaguță de brad etc.)  A doua zi de Paști (Paștele morților) se duc prin pădure la morminți cu colaci și ouă pe care preotul le sfințește pe o masă lungă.

Nunțile se fac  cu steag, cu pășăscari ce umblă „ la chemat”călare pe cai cu pălăști împodobite cu baticuri colorate. Și azi se face la casa nașilor  pogacea cu stâlpi, dusă în timpul nunții într-o coșară pe cap.

La fel,  pomana de la înmormântări respectă datina satului. Obligatoriu   se servește, când nu-i post,  păsulă cu clisă și oase afumate și  cureci acru cu carne, iar în post, păsulă și cureci de post, pârgălite.  Mâncarea se fierbe  în 10  vase mari de pământ pe marginea focului.  Toți participanți primesc câte două blide, pentru ambele feluri.

Dintre ocupațiile vechi se practică în continuare albinăritul, iar unele activități casnice gospodărești ( tăierea și prepararea porcului, strânsul prunelor în căzi, lăsatul la fermentat,  fiertul rachiul,  acritul cureciului etc), se fac respectând tehnicile tradiționale.

Referitor la alimentația locului , în Tauț se mănâncă  sarme, zamă de crumpe, zamă gi găină, păpricaș gi crumpe, păsulă gi post cu cici,  întorsuri goale sau cu brânză, cu cureci acru, cu dovleac, scoverzi, pancove, stoarză și plăcintă cu prune.

Încheiem inventarul imaterial rezultat din anchetă cu elementele stocate în memoria culturală locală. Pe lângă povești despre  edificii dispărute sau transformate (castelul unui grof, vechea primărie, farmacia, moara etc.), despre cum arătau, unde erau, ce ne întorc spre Tauțul de altădată,  memoria mai  păstrează și întâmplări ce țin de vechiul imaginar țărănesc, cum este povestea cu strigoiul dezgropat căruia i se înfige un țăruș în inimă, spusă de Todor a lu Hulcan ( n.1943) și repovestită de Andrei a lu Luțu: “Io când am fost prunc, am rămas orfan, tata șî mama or murit. Șî aveam numa’ nișce cai șî mai durmeam la neamuri, mai durmeam pân’ pădure o pân’ morminţi. Șî într-o sară m-am dus cu caii să mă culc ingeva la morminţi. Șî numa’ văd că treșe pă lângă mine ca un văzduh. “Mă, zâc io, dapu’ p-aiesta numa șe-l îngroparăm”. Atunșea s-o răgicat păru’ pă mine, caii tăţ’ or fujit gi frică pă gealuri cătă Nadăș, da’ am zâs câtă strâgoi: “Bată-ce nouă tămâi!”. Apu, atunșea o șî plecat. Am mărs în sat șî am spus la oamini șî l-or gizgropat șî i-or băgat o ţăpușă în inimă șî gata o fost”.